Mă regăsesc în fiecare toamnă,
ca într-un trup, pe care l-am luat
cu împrumut,
crescut, precum un aluat,
din fiecare frunză
căzută la pământ,
crestând în mine o nouă rană,
pe care o închid în ramă,
a câta oară, am uitat
cât timp va fi trecut,
Mă regăsesc în iarba veștejită,
în soarele care începe să se schimbe la culoare,
în fiecare floare ofilită,
în bruma așternută pe răzoare,
în lutul frământat de ploaie,
în apele ce se revarsă în puhoaie
Și-n timp ce inima-mi palpită-n piept,
de frică, încerc să mă eliberez
din acest trup străin,
pe care să-l înmormântez
încet, încet,
la temelia propriului destin